Operatii‎ > ‎Strabismul‎ > ‎

Povestea lui Andrei

Sunt Andrei şi, în sfârşit, la 39 de ani am devenit un om normal. Aşa că pot să vă spun povestea mea cu detaşare, ca sa învăţaţi din ea şi să nu mai suferiţi atât până la vindecare.

M-am născut într-un oraş de provincie înconjurat de dealuri înverzite acoperite de  livezi cât vezi cu ochii, cu oameni harnici, frumoşi şi sănătoşi. Dar eu am fost diferit. La puţin timp după naştere mama a observat că ochii mei privesc cruciş. “Aşa sunt ochii tuturor copiilor mici când se nasc”- au liniştit-o vecinii. Lunile au trecut, dar eu priveam tot cruciş. Bunica zice că e din familie, că şi tatăl ei povestea că a avut ochii strâmbi când era mic şi s-au îndreptat când a crescut. Mama nu s-a lăsat şi când aveam cam un an m-a dus la medic, întâi la noi în oraş, apoi la Bucureşti. I-au spus să vin după ce împlinesc 3 ani că până atunci sunt prea mic şi nu pot să recunosc semnele pe care mi le arată la optotip. Pe la 3 ani am fost dus iar, am primit ochelari şi mi s-a recomandat operaţie. Mama zice că nu-i purtam, că îi scoteam de la ochi şi-i aruncam, fiind eu un copil mai nebunatic, iar la operaţie nu m-a dus, sperând să-mi treacă fără. Abia pe la jumătatea clasei I, când doamna învăţătoare a zis că nu văd la tablă nici din prima bancă, am ajuns din nou la doctor şi de atunci port ochelari. Dar ochii tot imi fugeau. Copiii râdeau de mine, îşi băteau joc, şi nu mă primeau decât arareori în jocurile lor. Am suferit mult, am plâns, dar a trebuit să accept că aşa sunt eu. Am învăţat să-i evit şi eu, să le ocolesc privirea şi să mă joc singur. Anii au zburat şi, deşi aparent nimeni nu mă mai ocolea, am continuat să sufăr în tăcere. Din când în când primeam câte un şoc menit să-mi reamintească defectul ce mă însoţea permanent: de pildă, când nu am putut să mă înscriu la liceul militar din cauza ochilor, sau mai apoi, când la interviuri pentru post eram convins că am fost respins din cauza privirii mele.

Mare fiind, am vrut să mă operez, dar medicii mi-au zis că nu mai e posibil, pentru că dacă se îndreaptă ochii voi vedea dublu şi voi avea dureri cumplite de cap. Am încercat în mai multe locuri, în zadar. Dar până la urmă şansa mi-a surâs: Am descoperit Clinica Infosan din Bucureşti şi pe doamna doctor Andreea Ciubotaru. Am făcut nenumarate teste şi măsurători, teste prin care s-a simulat rezultatul operaţiei şi m-am convins că privind cu ochii drepţi nu voi vedea dublu. Aşa am acceptat operaţia, fiindu-mi frică şi să sper, dar gândind că oricum mai rău nu poate fi. Ei bine, astăzi, la 39 de ani, pot în sfârsit să vă privesc în ochi, cu capul drept, mândru şi plin de încredere în viaţă. Şi am aflat astăzi, că depistată de la vârsta de 6 luni, boala mea se tratează complet fară a se mai ajunge la operaţie, că aş fi putut fi un copil normal şi că aş fi putut ajunge chiar pilot...     

Dacă aţi citit această poveste, atunci trebuie să mergeţi acum la o consultaţie oftalmologică!

Preturi                    Contact               Programari on-line  

Comments